Motto: Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa: îl întrupezi în floare și-l ridici în palme,/ îl prefaci în gând și-l tăinuiești în suflet,/ îl asemeni cu-n izvor și-l lași să-ți curgă lin/ peste picioare,/ îl prefaci în soare și-l aduni în ochi,/ îl închipui om și-l rogi să vie-n sat,/ unde-l așteaptă toate visurile omenești./ Arunci grăunțe între brazde și zici: / Din ele crește Dumnezeu!…(Lucian Blaga)
ARDELEANU-BLAGA NICUȚA
Colegiul de Industrie Alimentară Elena Doamna
Galați, România
Miturile biblice despre facerea lumii, despre duhul lui Dumnezeu care plutește peste ape, despre crearea totului printr-un șir de acte miraculoase, despre facerea omului, despre Paradis, căderea în păcat și alungarea din Rai, despre înmulțirea neamului omenesc și nimicirea sa prin potop, toate acestea aparțin unei atmosfere religioase produse de straturi adânci, subterane în arheologia sufletului blagian.
Dar, a fost Blaga un mistic religios?! Din Hronicul și cântecul vârstelor aflăm că până la vârsta de 10-11 ani, viața avea să-i fie tot mai hotărât stăpânită de un sentiment religios, sporit de cele mai necontrolate excrescențe… sau: Ani de-a rândul am stăruit zilnic câteva ore, cel puțin două, în rugăciune…
Mitologia biblică făcea parte din universul lui spiritual încă din primii ani ai copilăriei: Mă pricepeam să povestesc, mai fermecător decât orice alt tovarăș de clasă, istoriile biblice, acele istorii menite să-mi devină, într-un fel, cărămizi ale ființei…După bacalaureat (1914), pentru a nu fi încorporat în armata austro-ungară, Blaga se înscrie la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, urmând sfatul unui frate mai mare și împotriva planurilor sale de studii și preferințelor intelectuale (Știi prea bine cât îmi place teologia!).
În 1937, Blaga îi mărturisește lui Mircea Eliade, care-l vizita la Berna pentru o convorbire, criza religioasă trăită în copilărie. Și încheia astfel: În clasa I de liceu am încetat de a mai crede în Dumnezeu. De unde în copilărie fusesem nefiresc de religios, pe la 10-11 ani am ajuns ateist. Am străns într-o zi copiii cu care mă împrietenisem și le-am mărturisit descoperirea mea: Dumnezeu nu există!
Integrarea unor vechi rituri, obiceiuri și practici în sfera credinței, a religiei ortodoxe, atestă, după opinia lui Blaga, înclinarea poporului nostru de a gândi laic divinitatea, practica religioasă. Este o modalitate de a difuza chiar unele elemente dogmatice în practica vieții, în contactul nemijlocit cu natura, cu întâmplările, cu nedumeririle de fiecare zi. Este acel cosmicism al religiei ortodoxe despre care vorbea Mircea Eliade și care explică, ori se explică prin naturismul, prin legătura omului cu mediul înconjurător, prin nevoia de a vedea în cele ce-l înconjoară elemente prietene, investite cu atribute umane. Cultura biblică și bisericească – mărturisea Blaga – sunt asimilate în spirit creator…
În concepția lui Blaga, gândirea mitică nu era doar faza primară și primitivă a istoriei umanității, ci și o modalitate intuitivă, permanentă, de cunoaștere, de interpretare a misterelor existenței. Poziția poetului față de mituri și legende se apropie de a celor mai autorizați exegeți ai istoriei religiilor și culturilor primitive: Miturile și legendele ce ni s-au transmis din preistorie și din Antichitate n-ar fi resturile mizere ale unei mari viziuni mitico-magice despre rosturile și întâmplările cosmice, resturile unei viziuni pe care omul paleontologic și-a însușit-o intuitiv, din timpurile când se lupta realmente cu balauri. Miturile și legendele, când știi să le comentezi, reprezintă, după Dacque, adevărate organe de cunoaștere. Ele sunt frânturile supraviețuitoare ale unei vaste și adânci experiențe ancestrale…S-au conservat în ele amintiri…amintiri despre o istorie cufundată și despre o lume de începuturi dispărută… Din aceeași sursă aflăm că plăsmuirile mitice reprezintă încercări ale spiritului uman de a-și revela misterele existenței, ca orice alte asemenea încercări, precum cele metafizice, artistice, religioase sau științifice, în timp ce pr. D. Stăniloae face următoarea remarcă în ceea ce privește miturile: Miturile sunt tălmăcirile omenești ale aceluiași fapt religios fundamental; miturile sunt produsul conștiinței despre distanța între om și divinitate. Când omul nu mai simte atât de viu prezența și inițiativa divinității întru a se revela, fantezia își exaltă nestingherit aviditatea ei creatoare. Să observăm că miturile se înmulțesc în fazele de decădere ale religiilor, sau că numărul lor e mai mic acolo unde domină conștiința revelării divinității printr-o persoană istorică…Miturile sunt sau produsul unei omeniri degenerate, sau titlul de mândrie al unei intelectualități în care a slăbit conștiința despre contactul cu realitatea ultimă. În general poporul, care păstrează credința, e mai conservativ, nu e cuprins atât de ușor de frenezia creatoare de mituri, căci această frenezie e însoțită la intelectual de conștiința relativității oricărei credințe și imagini despre zei.
Mitul biblic apare în poezia lui Blaga, și în general în opera sa, într-o formă personală, mitul fiind recreat, iar nu transpus.
Cât privește substratul dogmelor creștine, nu admit revelația – mărturisea L.Blaga; ele sunt produse ale intelectului ecstatic pe baza unui material de pretinsă revelație. Nu sunt nici catolic, nici ortodox, ci pur și simplu filosof. Din doctrina creștină admit anume elemente ca simple mituri, ca expresii mitice ale unei realități sufletești.
În Religie și spirit, Blaga își fixează punctul de vedere asupra religiei în general și a creștinismului și ortodoxiei în special. Blaga recunoaște ortodoxia ca o parte a românescului, ceea ce l-a determinat pe pr. D. Stăniloae în studiul Poziția d-lui Blaga față de creștinism și ortodoxie să remarce faptul că Blaga se află într-o gravă contrazicere cu sine însuși și cu firea realității când afirmă că filosofia sa, deși potrivită ortodoxiei, e totuși românească. Explicația ar fi următoarea: Filosofia d-lui Blaga nu vrea și nu poate ieși din contrazicere. Echivocul îi este consubstanțial. Aceasta din cauză că face pe de o parte din religie un produs esențial al spiritului omenesc – deci nu-i poate nega caracterul necesar și totalitar – iar pe de alta e potrivnică creștinismului propriu-zis, și deci și ortodoxiei, întrucât neagă Revelația care este temelia ei. Fiind însă potrivnică creștinismului și deci și ortodoxiei, această filosofie e potrivnică și românismului.
Spre deosebire de celelalte tendințe umane spre realitate, religia exprimă, după Blaga, setea omului după cele mai înalte regiuni ale realității, după ultimele coordonate ale existenței. D. Stăniloae vorbește însă despre caracterul anticreștin al filosofiei lui Blaga, anticreștinism ce ar porni din teoria gnoseologică a sa, dublată de o viziune corespunzătoare despre centrul existenței sau Marele Anonim: Deși d-nul Blaga deriva, în Censura Transcendenta, barierele care împiedică pe om să cunoască ceva pozitiv, dintr-un Mare Anonim gelos și temător de-a nu fi răsturnat, teologia creștină ar fi putut, cu oarecare îngăduință, să admită că un asemenea raport între om și Dumnezeu e posibil după căderea în păcat, dar când Dumnezeu se decide să mântuiască pe om, îi permite acestuia să se apropie de sine…În treacăt fie zis – continuă D. Stăniloae – e locul să ne mirăm cum a mai ajuns L. Blaga să ne vorbească atât de precis de un Mare Anonim, după ce gnoseologia îl dusese la rezultatul că același Mare Anonim nu lasă pe nimeni să cunoască nimic pozitiv…
Față de creștinism, Blaga s-a fixat într-o atitudine de opoziție articulată și categorică, atunci când a arătat că nu admite Revelația divină și aceasta nu numai într-un mod general, ci referindu-se și la creștinism în special, în cartea Religie și Spirit.
Consecvent cu întreaga concepție a sa, L. Blaga declară pe Iisus Hristos – care este în învățătura creștină desăvârșirea Revoluției lui Dumnezeu, adică însuși Fiul unul născut al Tatălui, cel de-o ființă cu El, coborât între oameni, după ce a luat ființă omenească – simplu om, divinizat de ardoarea unui grup în care se formase cu timpul mitul mesianic, ca o producție subiectiv omenească, după asemănarea tuturor produselor intelectuale și mitice omenești, așadar neredând nimic din conținutul pozitiv al realității divine și fără intervenția afirmativă a acesteia: E adevărat că d-nul Blaga acordă lui Iisus o putere supraumană, altfel nu ar fi putut nici chiar D-sa explica de ce n-au considerat contemporanii pe oricare alt semen drept Dumnezeu. Dar putere supraumană înseamnă, în contextul în care e încadrat și în consonanță de idei cu toată cartea Religie și Spirit, și cu întreaga filosofie a d-lui Blaga, o simplă potențare în limitele umanului, dar nu ceva deosebit, radical de el, ci ceva asemănător supraomului nitzscheien sau supracontiinței misticilor, de care D-sa spune categoric că nu e ceva deasupra ființei omenești…
Încercarea lui Blaga de a submina temelia revelațională a creștinismului, de-a se ridica împotriva lui Iisus Hristos-Dumnezeu, se bazează doar pe elemente șubrede. Creștinismul e o realitate istorică, iar Blaga refuză existența Revelației divine, totul e produs subiectiv și ciuntește realitatea pentru a intra în cadrul strâmt al ideii sale. D-sa a umblat după curiozități în religie, după ceea ce este neesențial, nu după ceea ce este permanent și esențial.
Religia este, după Blaga, o metafizică la care se asociază și celelalte părți ale ființei umane, ea exprimă strădania subiectivă de autototalizare și autodepășire a ființei umane în corelație ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existențial în general, pe care omul și le revelează sau și le socoate revelante. (Religie și Spirit)
Nu există religie fără de credință, iar Blaga a înlăturat din definiția religiei tocmai acest element caracteristic al ei. De aceea D. Stăniloae face următoarea observație: D-nul Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva spunându-i cuvinte de mângâiere. Ce frumos a vorbit și Renan despre Iisus, numai că i-a negat dumnezeirea, înlăturând suportul creștinismului.
Marea contrazicere a lui Blaga ar fi aceasta: pe de o parte afirmă că religia este o latură esențială a culturii umane și spiritul care nu o creează nu trăiește în plenitudinea puterilor sale creatoare, iar pe de altă parte, ținând să convingă pe oameni că lucrurile în care cred sunt simple idei subiective, așadar iluzii, caută să înlăture orice posibilitate de existență a religiei, prin urmare a unei funcțiuni esențiale a spiritului uman. Din această cauză, religia de care vorbește Blaga nu mai este religie, ci metafizică.
D. Stăniloae face elogiul Spațiului mioritic blagian în care se cuprind lucruri remarcabile despre specificul românesc și ortodox, ceea ce dovedește faptul că atunci când Blaga s-a aplecat cu dragoste asupra duhului autohton, lăsându-l pe acela să grăiască, fără să-l înăbușe cu pretențiile unei filosofii individualiste, a reușit să dea pagini minunate în care întreg românismul își recunoaște ceva din chipul lui și care i-au creat lui Blaga gloria de filosof al specificului nostru etnic și ortodox. Dar, din nenorocire – scrie D. Stăniloae cu o oarecare dezamăgire – dragostea și admirația pe care le mărturisea atunci pentru ortodoxie n-au durat decât până a scris acea carte, căci tot sistemul filosofic al D-sale e direct opus trăsăturilor pe care le descoperea chiar D-sa în spiritualitatea românească ortodoxă.
Orice mare reconstructor însă e și un polemist pe măsură. Sistematician desăvârșit în teologia ortodoxă, pr. D. Stăniloae s-a pus în operă printr-o firească, deci metodică, delimitare. De aceea, polemicile sale, inclusiv acestea cu Blaga, nu vor fi fost respingeri abstracte, ci necesare instituiri dialogal-critice.
Există totuși unii critici literari care se încăpățânează să-l considere pe Blaga un poet creștin, ortodox: în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, Blaga poetul e așezat între ortodoxiști, adică alături de N. Crainic, V. Voiculescu, Paul Sterian, Sandu Tudor, C-tin Goran, iar criticul P. Drăghici susține că Blaga trăiește pe Dumnezeu. Sentimentul său religios este de aproape înrudit cu al psalmistului… Poezia lui biblică are același caracter românesc ortodox pe care-l găsim în credința țăranilor români.
Într-o scrisoare trimisă la 21.05.1930 de la Berna criticului P. Drăghici, Blaga folosește prilejul pentru noi delimitări: Metafizica mea e aceea a misterului potențat, de natură dogmatică. Nu creștină propriu-zis, ci laică. Am, desigur, contact cu ortodoxia, dar pe un plan mitic și poetic. Apropiat Gândirii, revistă legată de ortodoxism, s-ar putea vorbi totuși, în cazul lui Blaga, și de un existențialism creștin – ilustrat în germană de Karl Jaspers și în Franța de Gabriel Marcel.
Cât despre libertatea cu care Blaga înțelege să folosească motivele religioase, câteva fraze dintr-un text prin care el se delimita explicit de orientarea poetică și filosofică dominantă la Gândirea sunt elocvente: Răspunsul la discursul de recepție al lui Crainic (22 mai 1941): În preajma revistei Gândirea s-a dezvoltat, precum se știe, o bogată floră de poezie religioasă sau de sensibilitate metafizică, scrie Blaga; Unii dintre acești poeți s-au menținut cu strictețe în ogașele dogmatice ale ortodoxiei creștine, alții și-au îngăduit, sub privirea uneori mustrătoare a directorului, o anumită libertate creatoare față de motivele creștine, convertindu-le în mituri și viziuni inedite, urmând, poate fără de a ști, îndemnurile spre eresuri ale imaginației și gândirii populare. Poeți de strictă închinare ortodoxă i se păreau a fi, la Gândirea, Crainic, Pillat și Voiculescu; pe sine însuși se socotea printre cei, nenumiți, care plăsmuiau din duhul eresului, din acel duh care împrumută atâta nebănuită și uluitoare spontaneitate geniului popular.
Într-o scrisoare către Petre Drăghici, care lucra la un studiu despre poezia sa și referindu-se la un articol al lui I. Pillat, Blaga scria că nu s-a ocupat deloc cu folclorul, asemănările dintre acesta și creațiile sale fiind pe temei de înrudire inconștientă, iar asemănările interioare izbindu-l chiar și pe poet. Explicația a fost următoarea: E fondul mioritic pe care-l purtăm în sânge. Nu același răspuns se poate da oare și în legătură cu fondul religios al poeziei sale? E același fond religios pe care-l purtăm în sânge?!
Cât de religios a fost sau nu poetul-filosof Lucian Blaga este dificil de răspuns. Câmpul problematicii rămâne deschis. Pentru o mai bună înțelegere a acestei problematici, propun însă o succintă interpretare a două din numeroasele motive biblice prezente în opera lirică a lui L. Blaga: motivul Paradisului pierdut și cel al Apocalipsei.
Mitul paradisului reprezintă mitul central al poeziei lui Lucian Blaga în înțelesul că el rezumă principalele resorturi ale lirismului său. Paradisul e spațiul simbolic în care om, animale, plante, toate formele vieții cosmice trăiesc în nemijlocită apropiere a fondului absolut și generator al lumii, spațiul în care divinul este prezență continuă. Astfel de spații paradisiace sunt la Blaga: muntele, satul, pădurea, câmpul, grădina și, în cele din urmă, lumea întreagă, în măsura în care implică factorul metafizic: lumea poveste a lui Lucian Blaga e o lume paradisiacă.
Sfânta Scriptură ne vorbește despre Rai astfel: Și a sădit Dumnezeu Rai în Eden către Răsărit și a pus acolo pe omul pe care l-a făcut. Și a făcut Dumnezeu să răsară din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare; și pomul vieții în mijlocul Raiului, precum și pomul cunoștinței binelui și răului. (Facerea 2, 8-9)
Creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și fiind bun, omul era menit să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin străduința conștientă și voluntară în bine, adică prin desăvârșire morală și curăție spirituală. Pentru dezvoltarea puterilor fizice, Dumnezeu a dat primilor oameni paza Paradisului (Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească. – Facerea 2, 15), căsătoria și înmulțirea (Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumezeu le-a zis: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și supuneți-l! – Facerea 1, 28), să muncească, să numească animalele (Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului și le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească – Facerea 2,19), să cunoască fenomenele naturale și să stăpânească pământul (Și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ – Facerea 1,28), adică progres intelectual, spiritual și moral.
Păzirea poruncii avea să-l ducă pe om la conștiința demnității sale excepționale și recunoașterea lui Dumnezeu drept Creator al său. Sf. Ioan Damaschin spune: Nu era folositor omului ca să dobândească mântuirea, fără să fie ispitit și încercat. Altfel spus, porunca dată lui Adam de a nu mânca din pomul cunoștinței avea să-i întărească voința în bine. Trebuia ca omul să fie mai întâi încercat, ca să vadă de este vrednic de sine. Porunca a fost ușoară, dar însoțită de amenințarea unor urmări grele: Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit. (Facerea 2,16-17).
Fiind unică, porunca cuprindea întreaga lege morală. Cu toate cunoștințele care urmau călcării acestei porunci, totuși primul om cade în păcatul mândriei și se întoarce contra Creatorului. Diavolul trezește în Eva pe de o parte îndoială și neîncredere în Dumnezeu, arătând pe Dumnezeu ca egoist și invidios, pe de altă parte, prezentând pomul ca instrument ce duce la divinizarea omului. Acesta din urmă a căzut din Rai: din mândrie, căci a voit să fie asemenea Ziditorului său; din lăcomie, pentru că a mâncat din pomul oprit; din neascultare, din zavistia și amăgirea diavolului (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Sf. Ioan Gură de Aur spune că primul om a căzut prin trei lucruri: femeia, lemnul (pomul) și neascultarea. Și tot prin trei lucruri se va fi mântuit: maica Domnului, Crucea și ascultarea.
Stilul lui Blaga se fundamentează pe preluarea unor imagini și motive biblice cu un vocabular popular și ușor arhaic din sfera religiosului sau apropiat lui:A fost cândva pământul străveziu/ ca apele de munte-n toate ale sale,/ în sine îngânând izvorul clar și viu./ S-a-ntunecat apoi, lăuntric, ca de-o jale,/ de bezne tari ce-n niciun grai nu se descriu./ Aceasta-a fost când o sălbatică risipă/ de frumuseți prilej dădu întâia oară/ păcatului să-și facă pe sub arbori cale? (A fost cândva pământul străveziu)
Poezia Eva este o legendă, creată de Blaga în marginea mitului biblic al Paradisului și menită să explice caracterul enigmatic al femeii. Adevăratul impuls al poeziei este, desigur, descoperirea poetului că femeia este o ființă misterioasă: Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopot de-argint./ Dar s-a-ntâmplat că-i mai șopti apoi/ și ceva în ureche/ încet, nespus de-ncet,/ ceva ce nu se spune în Scripturi./ Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume,/ cu toate că a ascultat și el./ Și Eva n-a voit s-o spună nici lui/ Adam. De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină/ și-și mișcă geana parc-ar zice/ că ea știe ceva/ ce noi nu știm,/ ce nimenea nu știe,/ nici Dumnezeu chiar.
Potrivit legendei biblice, Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, fiindcă, a zis Domnul: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el…Adam a pus nevestei sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii. (Facerea 2,18;3,20)
Chipul Evei este prezent în lirica blagiană învăluit în mister și legendă: Cu ce să aseamăn adaosul,/ când vraja pereche nu are?/ Cu o priveliște, cu vreo-ntâmplare,/ uitate-n ținuturi uitat-legendare?/ De izbânzi, răspunzând în pierzanii,/ de-un farmec rănit/ amintește umbra sub ochi,/
de-o prelungire la nesfîrșit/ a vremii cu freamăt de mai,/ de mireasma răsurii, de arderea gurii,/
de Eva în fugă ieșind din Rai/ și, nu știu cum,/ de-ntâia ei umbră căzută pe drum. (Umbra Evei)
Sau: Pe-același drum uneori noi ne-ntoarcem/ până-n mijlocul caldei, aievei/ lumini, care-n ea ține șerpii/ și basmele Evei. (Înaintea lor și întoarcerea noastră)
Conform sensului istoric al Genezei, cei doi pomi din Paradis sunt pomi adevărați, cu toate că înțelegerea alegorică își poate găsi îndreptățire. În cea mai mare parte a literaturii patristice, cei doi pomi sunt reali. Probabil că pomul vieții servea la nemurirea trupească, iar pomul cunoștinței avea legătură cu viața spirituală, având să prilejuiască omului cunoașterea prin experiența proprie a deosebirilor dintre bine și rău. Prin acest pom, omul a căzut din binele din care a fost creat de Dumnezeu, în răul diavolului. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni la mâncare și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului. (Facerea 2,9)
Unii Sfinți Părinți au interpretat pomul vieții ca viața de comuniune cu Dumnezeu, iar pomul cunoștinței, ca o cunoaștere prin experiență a ruperii acestei comuniuni.
Sf. Ioan Damaschin considera că pomul vieții constă în contemplarea lui Dumnezeu cu care se unea spiritual omul, din care numai cei nesupuși morții pot să mănânce, iar pomul cunoștinței cuprindea cunoașterea prin cunoștință. Aceasta constituie o înțelegere spirituală.
Poemul Legendă este o versiune proprie a legendei apocrife despre lemnul crucii pe care a fost răstignit Iisus (de aici și titlul), legenda creată cu intenția de a pune în legătură materia Vechiului cu a Noului Testament și care tinde să dovedească faptul că lemnul acesta a crescut din arborele Raiului din care Adam și Eva au gustat fructul oprit. Blaga va fi întâlnit această legendă în lecturile sale de student în teologie cu întinse preocupări de istoria religiilor: Strălucitoare-n poarta Raiului/ sta Eva./ Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă/ și visătoare/ mușca din mărul/ ce i l-a-ntins ispita șarpelui./ Fără de veste/ un sâmbure i-ajunse între dinți din fructul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl sufla în vânt,/ iar sâmburele se pierdu-n țărână, unde încolți./ Un măr crescu acolo – și alții îl urmară/ prin lungul șir de veacuri./ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela/ din care fariseii meșteri/ ciopliră crucea lui Iisus./ Oh, sâmburele negru aruncat în vânt/ de dinții albi ai Evei!
Poezia Inima, o fină și cuceritoare autoanaliză, o ingenuă simbolizare a sufletului, conține și mitul prometeic și legenda biblică a răstignirii pe Golgota. Inima a fost, pe rând, vasul în care a fost adus focul din cer, potir din lotus în care au picurat lacrimile primului sfânt și pământul în care a curs sângele celui răstignit, iar peste veacuri, la o nouă geneză, va fi lutul din care se va plămădi noul Adam. E, în fond, sinteza îndrăznelii, arderii și purității, simbol al capacității de a suferi. Inima ar trebui să fie substanța pe care a încălzit-o focul prometeic, potirul de lotus în care a căzut lacrima îndoielii și a cunoașterii, dar și lutul care a stins durerea și din aceste trei esențe să fie creat noul om. Ascet de piatră, încremenit și pașnic, se imaginează o stalactită ivită din picuri de lumină și stropi de pace care au căzut din cer și s-au împietrit în poet: O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu/ bătăi de plumb,/ atunci îmi strigă îndrăzneața/ că peste veacuri lungi și goale și pustii,/ când Dumnezeu se va-ndemna/ să fac-o altă lume/ și-o omenire/ din neamuri mari de azi,
Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei/ Pe noul Adam.
Ispita vine de la șarpe, dar omul cade liber și conștient, căci, prin porunca divină, el avea datoria să reziste. Diavolul îndeamnă, dar nu constrânge. Prin păcat dispare armonia omului cu sine, cu semenii și cu natura. Trupul nu se mai supune sufletului, omul ajunge în robia păcatului, iar natura se întoarce împotriva omului și omul împotriva naturii.
Prin păcat, lumina minții scade așa mult, încât omul crede că îl salvează. Voința, deși liberă, dar slăbită, urmează alipirea de cele materiale, calea poftei trupului, înclinând mai mult spre rău decât spre bine. Omul este atras când de cele spirituale, când de cele materiale, de ispite și de patimi josnice. Nu trupul (materia) este rea, ci apariția patimilor ca mișcări iraționale ce-l îndepărtează pe om de Dumnezeu. În Mărturisirea ortodoxă scrie: Credem că omul s-a prăvălit prin păcat până la asemănarea cu cele necuvântătoare, i s-a întunecat mintea, dar nu s-a lipsit de natura ce a primit-o de la Dumnezeu. Prin păcat, chipul lui Dumnezeu s-a alterat, dar nu s-a distrus. A rămas tendința de cunoaștere și voire a binelui. De exemplu, Adam și Eva au cunoscut vocea lui Dumnezeu și s-au simțit vinovați și rușinați de păcătoșenie, împreună cu vina rezultată din faptele lui Adam…Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi…Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei…(Facerea 3,7,8)
În planul divin al creației a fost cuprinsă nu numai crearea omului, ci și mântuirea acestuia după căderea în păcat. De aceea, odată cu pedeapsa pronunțată de Dumnezeu asupra protopărinților noștri, li s-a dat acestora și făgăduința unui Mântuitor care să-i scoată din starea de decădere în care au ajuns după păcat. După ce l-a blestemat pe șarpe pentru ispitirea Evei, Domnul Dumnezeu a continuat: Vrăjmășie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceea va zdrobi capul tău, iar tu vei înțepa călcâiul ei. (Facerea 3,15)
În poemul Lacrimile, Blaga recurge la motive biblice, interpretate cu toată libertatea și cu o finalitate străină de edificarea religioasă. Poezia este o altă reprezentare a nostalgiei Paradisului pierdut. Blaga propune această legendă a lacrimilor: după alungarea din cuibul veșniciei, pe întâiul om îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – și din orice floare/ îl săgeta c-o amintire Paradisul. Toate îi accentuează sentimentul înstrăinării, al pierderii Paradisului: Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă./ Odată, istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii,/ cu suflet de copil întâiul om,/ căzu cu fața-n pulberea pământului:/ Stăpâne, ia-mi vederea,/ ori, dacă-ți stă-n putință, împăienjenește-mi ochii/ c-un giulgiu,/ să nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,/ căci, vezi – lumina lor mă doare./ Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare/îi dete lacrimile.
Părăsirea Paradisului este asociată în poezia lui Blaga cu intrarea în temporalitate, în marea trecere: Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi./ Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă/ și așteptați să vorbesc – De unde să-ncep?/ Credeți-mă, credeți-mă,/ despre orișice poți să vorbești cât vrei:/ despre soartă și despre șarpele binelui,/ despre arhanghelii cari ară cu plugul/ grădinile omului,/ despre cerul spre care creștem,/ despre ură și cădere, tristețe și răstigniri/ și înainte de toate despre marea trecere… (Către cititori)
O însemnare din Discobolul prefațează poezia Timp regresiv: Cu orice mare iubire se declară în noi un proces de regresiune, prin mii de ani, spre spații mitologice primare și sublime, cum este bunăoară aceea a fructului oprit sau a glasurilor divine și demonice prin frunzișuri de Rai: Vino să ședem sub pom./ Deasupră-i încă veac ceresc./ În vântul adevărului,/ în marea umbr-a mărului,/ vreau părul să ți-l despletesc/ să fluture ca-n vis/ către hotarul pământesc./ Ce grai în sânge am închis?/ Vino să ședem sub pom,/ unde ceasul fără vină/ cu șarpele se joacă-n doi./ Tu ești om, eu sunt om./ Ce grea e pentru noi/ osânda de a sta-n lumină! (Glas în Paradis)
Iată, deci, în lirica blagiană, recuperarea stării paradisiace și a timpului originar se poate realiza simplu, prin… iubire.
Apocalipsa reprezintă în opera lui L.Blaga mai mult decât un procedeu de realizare artistică, mai mult decât un simplu aspect al imaginii pe care și-au format-o eroii săi despre univers.
Adevărata lui semnificație ne-o dezvăluie chiar filosoful încă de la începutul carierei sale artistice: Se crede că sunt cu putință numai două feluri de a concepe lucrurile: logicul și nelogicul. Eu cred într-o a treia posibilitate: apocalipticul.
Într-o călătorie în Italia, Blaga e impresionat de peisajul apocaliptic de la Messina (la doi ani după un cutremur nimicitor) și reține ruinele de temple de la Paestum, chiparoșii melancolici de pe Via Appia.
Dar, dacă apocalipticul capătă în viziunea lui Blaga o asemenea valoare de element arhetipal, de magnă primară ce se strecoară prin toate fenomenele universului, contingențele sale cu eshatologicul de natură folclorică nu pot fi decât accidentale.
Nici poezia nu rămâne, oricât s-ar crede, străină unei anume infiltrații de apocaliptic folcloric; senzație datorată și sursei biblice comune, în marginea căreia se ridică atât viziunea populară, cât și cea blagiană asupra sfârșitului lumii.
Totuși, creația poetică rămâne la un apocaliptic rezultat și al spaimei individuale, datorat extinderii viziunii sumbre a autorului asupra întregii curgeri universale, la un apocaliptic implicat, sugerat de identificarea destinului nostru cu cel al poetului cutremurat de gândul neființei. Desigur, o poezie ca Epilog din volumul În marea trecere privește, stricto sensu, doar soarta autorului: Îngenunchez în vânt. Mâne oasele/ au să-mi cadă de pe cruce./ Înapoi nici un drum nu mai duce./
Îngenunchez în vânt/ lângă steaua cea mai tristă.
Solemnitatea rostirii sentințelor, gestul de nepriceput – tragic ritual săvârșit de poet o împing însă spre semnificații absolute. Ca de altfel și poeziile De profundis, Tăgăduiri: Pe toate potecile zilei/ Cu surâs tomnatic/ Se răstignesc singuri/ Cristoși înalți pe cruci de arin.
Într-un peisaj ca de sfârșit de lume, cu arbori cu crengi tăgăduitor aplecate, suspinând lăuntric și multiplicând la nesfârșit crucea răstignirii ( e invocat astfel un mit opus celui al Paradisului), cu ciocârlii ce cad din înălțime ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor (dovadă a izolării pământului de cer, a recăderii lui în condiția caducității), poetul cercetează semnele întregului rotund depărtat: Pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfârșit. Și: Pe urmele mele coapte/ moartea își pune sărutul galben/ și niciun cântec nu mă îndeamnă/ să fiu încă o dată./
…Pe căile vremii se duc și vin/ cu pas adânc ca de soartă/ albe fecioare și negre fecioare:/ îndemnuri cerești/ să fim încă o dată,/ să fim încă de-o mie de ori,/ să fim, să fim!/ Dar eu umblu lângă ape cântătoare/ și cu fața-ngropată în palme – mă apăr:/ eu nu! Amin.
Starea de chin și disperare explodează într-un strigăt cutremurător desfășurat în imagini apocaliptice. Un copac se stinge pâlpâind ca un sfeșnic, alții, cu crengile aplecate, suspină lăuntric, lucrurile plâng, peisajul se transformă halucinant; fântânile nopții/deschid ochii și ascultă/ întunecatele vești, dobitoacele ies din păduri să bea apă moartă din scocuri, sorii se sting, din cer a venit un cântec de lebădă.
Atrăgându-le atenția Apostolilor să nu se lase amăgiți de învățători și prooroci mincinoși care vor veni în numele lui, Mântuitorul le-a spus acestora semnele care vor trebui să se întâmple mai înainte de sfârșit, cu toate că acesta nu va veni îndată (Luca 21,9), asemenea semne vor fi: foamete, secetă, ciumă, cutremure de pământ, întunecări de soare și de lună, războaie și vești de războaie (Matei 24,4; Marcu 13,7-13; Luca 21,9-19).
Vino,sfârșit, așterne cenușă pe lucruri – cheamă cel cu sufletul alunecând în adânc, iar călugărul bătrân așteaptă în prag răcoarea sfârșitului. Prezența în Peisaj transcendent a versurilor:
Cocoși apocaliptici tot strigă,/ tot strigă din sate românești, care a trezit rezerva lui Ion Barbu, este totuși destul de puțin legată de tonul general al poeziei. Este într-adevăr o atmosferă de destrămare, de apocalipsă pe care, în credința populară, l-ar anunța cântecul cocoșilor: Fântânile nopții/ deschid ochii și-ascultă/ întunecatele vești./ Păsări ca niște îngeri de apă/ marea pe țărmuri aduce./ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângerează lăuntric/ din cele șapte cuvinte/ de pe cruce./
…Arde cu păreri de valuri/ pământul îmbrăcat în grâu./ Aripi cu sunet de legendă/ s-abat înspăimântate peste râu./…Clopote sau poate sicriile/ cântă sub iarbă cu miile.
Toate acestea sunt imagini apocaliptice ce trimit indiscutabil la Biblie: Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a stins ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. (Apocalipsa lui Ioan 6,12-14) sau: Și cei șapte îngeri, care aveau cele șapte trâmbițe s-au pregătit să sune din ele…și a venit grindină și foc amestecat cu sânge, cari au fost aruncate pe pământ și a treia parte a pământului a fost arsă și a treia parte din copaci a fost arsă și toată iarba verde a fost arsă. (Apocalipsa lui Ioan 7,6-7)
Prin invocarea apocalipticului în cadrul uneia din temele preferate ale lui Blaga – înfruntarea satului preistoric cu orașul reprezentant al mașinismului – L.Blaga se apropie foarte mult însă de viziunea asupra sfârșitului lumii, ceea ce facilitează pătrunderea unor simboluri și elemente biblice în chiar substanța poeziei lui.
Blaga prevestește stingerea doar orașului, satul – loc al veșniciei – rămâne mai departe în eternitatea sa nealterată. Setea de primitiv și de elementar trebuie pusă în legătură nemijlocită cu opiniile filosofului despre satul-eden, lăsat omenirii drept compensație după consumarea păcatului originar. E, într-un anume sens, un apocaliptic voit limitat ce se străvede și în poeziile Veac, Trenul morțiloretc. Arhangheli sosiți să pedepsească orașul/ s-au rătăcit prin baruri cu penele arse./ Danțatoarea albă le trece prin sânge, râzând s-a oprit/ pe-un vârf de picior ca pe-o sticlă întoarsă. (Veac)
În poezia Veac poetul privește orașul secolului XX cu o spaimă de primitiv. Impresia dominantă e de haos, delir, apocalips iminent: Semnele se-ncrucișează albastre prin străzi./ În teatre strigă luminile, se exaltă libertățile insului./ Se profețesc prăbușirile, sfârșesc în sânge cuvintele./ Undeva se trage la sorți cămașa învinsului.
Există însă și în alte poeme blagiene imagini ale stingerii universale. În Bunătate toamna:
Porțile pământului s-au deschis./ Dați-vă mâinile pentru sfârșit:/ îngeri au cântat toată noaptea,/
prin păduri au cântat toată noaptea/ că bunătatea e moartea.
Din Biblie aflăm: În acele zile oamenii vor căuta martea și n-o vor găsi; vor dori să moară și moartea va fugi de ei. (Apocalipsa lui Ioan 9,6)
Dacă Sf. Apostol Pavel spune că în ziua Domnului stihiile lumii vor arde (II Petru 3,10), aceasta înseamnă că lumea înnoită, transfigurată, numită de Apostol ceruri noi și pământ nou (II Petru3,11) trebuie să fie precedată de descompunerea lumii actuale, în scopul de a se curăți și înnoi, așa cum și oamenii trebuie să treacă prin moarte și putrezire pentru a învia cu trupurile înnoite.
Poemul Pustnicul apelează la Biblie nu numai în părțile ei exterioare, ci chiar în enunțul ei fundamental. În fond, drama Pustnicului ce nu-și află trupul, condamnat fiind să nu poată merge la scaunul judecății de apoi, nu este altceva decât o interpretare proprie a uneia din versetele biblice despre felul înfățișării la actul apocaliptic suprem: Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie… (Apocalipsa lui Ioan 3,21)
Se pare că nici natura prietenă nu-l mai poate salva pe om de condiția tragică a existenței, de extincția individuală, dacă nu și de cea cosmică. Acel Paradis în destrămare pune sub semnul îndoielii, sub inevitabila lege a destrămării, întregul cortegiu de serafimi, arhangheli, îngeri și povești. De altfel, această atitudine caracterizează o bună parte din poezia modernă și-și are modele strălucite în Holderlin, Niestszche și Wagner, este amurgul zeilor și pierderea pentru totdeauna a purității originare, conștiința lucidă a imposibilității refacerii unei unități, a reînvierii raiului primordial, convingerea că nu mai e posibilă eterna reîntoarcere. Serafimii au părul nins, arhanghelii se plâng de greutatea aripilor, îngerii se culcă zgribuliți în fân, trăiesc deci sub semnul marii treceri. Spada de flăcări a heruvimului din poarta Raiului e acum un cotor stins, cerul se întunecă (porumbelul sfântului duh/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini), pe pământ se face noapte și frig, păianjeni mulți, simboluri ale morții, au umplut apa vie. Pretutindeni, pe pajiști și pe ogor/ serafimi cu părul nins/ însetează după adevăr,/ dar apele din fântăni/ refuză gălețile lor…
Blaga se înfățișează iconografic îngenunchind în vânt lângă steaua cea mai tristă, cu trupul căzând la picioarele Mamei, ca într-o altă Pieta, cântând, în peisajul apocaliptic, un cântec încremenit în contemplația astrelor purificatoare: Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ ci tot așa cum mă știi/ adus puțin din umeri/ și aplecat peste întrebările lumii. (Scrisoare)
O legendă biblică a potopului, înterpretată ad-hoc, îi servește autorului ca pretext de înălțare a unei viziuni de orice deschidere de perspectivă, de un sfâșietor tragism. Poemul Peste apeidentifică astfel apocalipsul total, în consensul tonului general al volumului În marea trecere:
În mare rămâne muntele Ararat,/ De-apururi fund de ape,/ tot mai adânc,/tot mai pierdut/ fund de ape. – rostește cu tristețe poetul, consemnând stingerea oricărei nădejdi în perpetuarea vieții pe pământ.
Că poezia lui Lucian Blaga n-a urmărit să cucerească prin virtuozitate lingvistică, formală, este faptul că vocabularul poeziei sale este în realitate lexicul de bază al limbii vorbite în mod curent. Raritatea cuvintelor neobișnuite, fie neologice, fie arhaice, a adjectivelor, este suplinită prin reînvierea cuvintelor care definesc esențialele domenii ale existenței, simboluri religioase.
